Lichidati Parisul - Volumul 07 - Sven Hassel 1944, spre finalul celui de-al doilea război mondial

#romaneactiune #actiune #militare #thriller #spionaj #conspiratii #mister ------------------ Asculta acum fara reclame : https://contribee.com/ro/cartiaudio/p...   / 154597831   ------------------ Minele de aruncător alungă din tine orice sentiment. Cazemata în care ne aflam fusese lovită deja în plin şi stătea înclinată asemenea unui beţiv, cu un umăr adânc înfipt în nisip şi cu celălalt arătând spre cer. Acoperişul se lăsase în jos de la mijloc. Părerea mea este că minele sunt şi mai diabolice decât bombele, îţi toacă nervii cu şi mai multă cruzime. Zgomotul pe care îl fac este infernal şi au obiceiul să cadă unde sunt mai puţin aşteptate. Când este vorba de o bombă, ai măcar şansa de a-i calcula punctul probabil de impact. Încă o explozie. Cazemata şi-a primit a doua lovitură în plin. De data aceasta, acoperişul s-a prăbuşit definitiv. O ploaie de ţărână şi nisip căzu ţăndări de jur împrejur şi toate luminile se stinseră brusc. Aceia dintre noi care au putut au ieşit afară. Maiorul Hinka fu proiectat violent, cu capul înainte, şi ateriză cu un zgomot surd pe un morman de dărâmături. Se ridică de acolo încet, cu multă grijă. Avea sânge pe faţă, uniforma îi era zdrenţuită, iar ciotul braţului drept îi ieşea, în mod grotesc, printr-o ruptură a mânecii. Îşi pierduse braţul cu doi ani în urmă. Ciotul nu apucase încă să se vindece cum trebuie. O hoardă de şobolani chiţăind se revarsă printre ruinele cazematei dărâmate. Unul, intrând în panică, se repezi la maior, i se agăţă de piept, căscându-şi puternic botul hidos, dând la iveală un şir de dinţi ascuţiţi şi galbeni. Micuţul azvârli cu dosul palmei animalul, care zbură prin aer, şi, în clipa în care atinse pământul, fu apucat de camarazii din pluton şi sfâşiat în bucăţele. Din larg, artileria Marinei trăgea asupra noastră fără oprire, demolând, încetul cu încetul, zidurile de beton în care ne puseserăm speranţele de a ne proteja. Trupele de infanterie recent debarcate înaintau, iar noi le respingeam cum ne pricepeam mai bine, aruncând grenade. Micuţul legăna neglijent în mână o grenadă, în vreme ce ajuta la scoaterea unui supravieţuitor de sub dărâmăturile cazematei. Îl priveam înmărmurit: cuiul de siguranţă al grenadei era pe jumătate scos, iar el nu dădea niciun semn că ar fi observat. Micuţul însă ştia ce face când era vorba de grenade. El şi cu mine eram, ca să zic aşa, campionii în domeniu. Micuţul le arunca la o distanţă de o sută optsprezece metri, eu la o sută zece metri. Până la acea dată, nimeni nu fusese în stare să ne depăşească performanţele. Între timp, distracţia continua. Dura deja de câteva ceasuri bune şi începuse să ne plictisească. Era ca şi cum ne-am fi aflat în interiorul unei tobe uriaşe, în care ar fi bătut un milion de nebuni. După un timp, simţurile ţi se toceau şi percepeai totul ca pe un simplu zgomot de fond. Porta propuse un joc de cărţi, dar cine se putea concentra asupra lui? Nervii ne erau încordaţi la maximum, iar urechile ne pocneau la cea mai mică schimbare în calitatea zgomotului provocat de infernul ce făcea ravagii de jur împrejurul nostru. Bănuiam însă că aceasta nu era decât o joacă de copii, în comparaţie cu ceea, cu siguranţă, avea să urmeze. Mai curând sau mai târziu, vor lansa un atac pe scară largă; un adevărat măcel. Deie Domnul să nu folosească aruncătoare de flăcări! Dacă ar face-o, am fi pierduţi. Ştiam că ei nu cruţau şi nici nu aşteptau cruţare. Avuseseră grijă să ne informeze că singura noastră posibilitate de a scăpa era să ne predăm, căci intenţionau să lupte până când ar fi şters de pe faţa pământului şi pe ultimul dintre noi. Propagandă, fireşte. Lansam şi noi astfel de prostii. Când ar fi sosit momentul, fie că s-ar fi folosit de aruncătoarele de flăcări, fie că nu, noi trebuia să luptăm până la ultimul, cu spatele la zid, fără ca vreun gând de a ne preda să ne treacă prin minţile noastre bine instruite.