Moromeții de Marin Preda (comentariu Bacalaureat subiectul III)

BACPLUS: https://payhip.com/b/pnhTU Romanul Moromeții de Marin Preda apare în 1955: prima reușită a genului epic în deceniul al VI-lea va anunța o serie de opere valoroase care se vor afirma ceva mai târziu (1960-1980): scriitori precum Nicolae Breban, Augustin Buzura, George Bălăiță se vor face remarcați în această perioadă. Moromeții de Marin Preda a fost anticipat de proza scurtă din volumul de debut al autorului: Întâlnirea din pământuri (1948), precum și de alte nuvele: Dimineață de iarnă, O adunare liniștită, În ceată - unde se regăsesc personaje și întâmplări care vor fi regăsite în romanul Moromeții. Volumul al II-lea va apărea la 12 ani distanță, în 1967. Romanul expne destrămarea simbolică a gospodăriei țărănești românești raportându-se la o familie de țărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești. Titlul Moromeții așază familia în centrul romanului, însă evoluția și criza familiei sunt simbolice pentru schimbările majore ale satului tradițional al vremii: este vorba despre destrămarea unei întregi mentalități, unde familia Moromete reprezintă, de facto, o metonimie a întregului univers arhaic. O altă temă abordată în roman este curgerea iremediabilă a timpului: timpul nerăbdător: „timpul nu mai avea răbdare cu oamenii”. Chiar dacă la începutul romanului, timpul se desfășoară lent, acesta accelerează treptat, creând un efect dinamic la nivel macrotextual. Perspectiva narativă este una heterodiegetică:  narator omniscient, omniprezent, omnipotent - detașat afectiv de întâmplările și personajele acțiunii. Aceasta este completată de prezența personajelor-reflector: Ilie Moromete în primul volum și Niculae în volumul II. Efectul este limitarea omniscienței și amplificarea autenticității romanului. Vorbim despre un triplu conflict care va destrăma familia tradițională, în Moromeții. O primă tensiune conflictuală se va manifesta ăntre tată (Ilie Moromete) și cei trei fii ai săi din prima căsătorie: Nilă, Paraschiv și Achim. Acest conflict este potențat și de sora sa Guica, care, amestecându-se, îi va influența pe cei trei și îi va ajuta să uneltească și să plece la București cu animanele tatălui lor. Cel de-al doilea conflict este între Ilie Moromete și soția sa, Catrina. Întrucât acesta vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției, îi promite acesteia trecerea casei pe numele ei, însă amână acest lucru. Nemulțumită, îl va părăsi, într-un final oe Moromete, după ce află de propunerea făcută fiilor lui, la Buurești. Al treilea conflict care conduce spre destrămarea familiei este cel dintre Ilie Moromete și sora sa, poreclită Guica. Guica și-ar fi dorit ca Moromete să rămână văduv, iar ea să rămână în casa fratelui, să se ocupe de gospodărie ș de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrânețe. Faptul că Moromete s-a căsătorit a doua oară, cu Catrina, a înfuriat-o pe Guica, iar aceasta îi va influența pe cei trei fii ai lui Ilie. Un alt conflict - secundar - este cel dintre Ilie și fiul cel mic, Niculae. Copilul își dorea să meargă la școală, în vreme ce tatăl său îl tratează ironic: „altă treabă n-avem noi acuma! Ne apucăm să studiem”. Pentru a-și îndeplini dorința de a studia, băiatul se va îndepărta ușor-ușor de familie. În volumul al doilea, acest conflict va deveni unul principal - asta pentru că volumul al II-lea reprezintă, mai degrabă, lupta dintre două mentalități diferite: adaptarea versus dezaprobarea noului regim. Fresca socială a deceniilor IV-VI surprinde numeroase personaje reprezentative pentru diverse tipare sociale, tipuri umane sau teme înfățișate, impunând o tipologie nouă. În centrul romanului stă familia Moromeților, axul acesteia fiind Ilie Moromete, personaj cu un destin simbolic pentru satul tradițional. Vorbim despre un erou exponențial, prototip al țăranului patriarhal, al cărui destin reprezintă moartea unei lumi. Drama paternității se grefează pe contextul socio-istoric care aduce schimbarea ordinii cunoscute. Banul devine noua valoare, înlocuind-o pe cea tradițională, pământul și impunând un nou mod de viață. Paraschiv, Nilă și Achim sunt refractari la modul de existență oferit de tatăl lor: reprezintă categoria țăranilor dezrădăcinați. Comportamentul lor față de tată, atunci când se întâlnesc în București în volumul al II-lea exprimă o imagine grotescă, a vieții visate la oraș. Monologul este semnficativ în ansamblul romanului: atitudinea lui Ilie Moromete este critică față de noua societate, care se întemeiază pseudo-utopic și își trage seva prin anihilarea lentă a unei clase sociale, țărănimea: distrugerea unei civilizații și a unui cod străvechi de comportaent și înțelepciune. Ilie Moromete este numit de Nicolae Manolescu „cel din urmă țăran": acesta nu acceptă nici în ultima clipă ideea că rostul său în lume a fost greșit și că trebuie să dispară. Este ilustrativ monologul adresat unui personaj imaginar „Bâznae", în timp ce, pe ploaie, Moromete sapă un șanț în jurul șirei de paie din grădină pentru ca apa să se scurgă.