Într-un cătun | Poezie scrisă și recitată de Costache Ioanid

Într-un cătun Costache Ioanid N-ar fi loc în lumea-ntreagă, cum apostolul a spus, ca să scriu cu de-amăruntul, tot ce-a făptuit Isus. Şi de-atunci de-am scrie vrafuri şi volum după volum, Unde-ar încăpea în stele, tot ce-a lucrat El până-acum? Iată numai o lucrare: Undeva într-un cătun, într-o iarnă mai geroasă, către vremea de Crăciun, cu o Biblie în mână, în locaşul sfânt din sat, predica zelos păstorul, cu duh blând şi devotat, despre văduva sărmană, care printre cei avuţi, a adus şi ea la Templu cei din urmă doi bănuţi. "Fraţii mei, spunea păstorul, mulţi au dat arginţi şi zloţi. Văduva, ne spune Domnul, ea a dat mai mult ca toţi! Dacă dai, şi dai cu milă, unui om flămând, stingher, un bănuţ din sărăcie e cât o comoară-n Cer. Şi când rupi în două pâinea pentr-un frate credincios, tu să ştii că cel ce-ţi spune mulţumesc — e chiar Hristos." Astfel le-a vorbit păstorul şi-au răspuns cu toţi: Amin! Dar mai din adânc răspunse un biet suflet de creştin. Şi pornind el către casă, se gândea bătând paşi iuţi, doar la văduva sărmană, care-a dat cei doi bănuţi... "Doamne", îşi zicea, strângându-şi vechitura de cojoc, "ea a dat ce-avea în pungă, eu nici pungă n-am deloc... Dar, ce-i drept, am sănătate, am picioare, grai... Ia staţi! Am să merg din casă-n casă şi-am să cer de la bogaţi. Ei au bani, eu am credinţă. Şi-astfel Domnul care-l bun, va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun!" * Şi a doua zi se duse la băcanul cel fălos, ce-n biserică adesea se-nchina către Hristos. Cum către Crăciun se-ntâmplă, prăvălia era plină, între doi clienţi creştinul către negustor se-nclină. — Domnul să vă aibă-n pază! Uite ce voiam să spun: Daţi şi pentru cei în lipsă o hăinuţă de Crăciun! — Altă treabă n-ai fârtate? Am eu timp de dăruit? — Da! Iertaţi-mi îndrăzneala! zise omul umilit. Şi ieşind îşi spuse-n sine: "Timpu-i scump la negustori. Ia să-ncerc eu încă-o dată mâine-n revărsat de zori." Şi, din zori, când prăvălia se vedea aproape goală, el intră, dădu bineţe şi cu vorba lui domoală, începu: — Acum desigur nu sunteţi grăbit ca ieri. Pentru cei sărmani vin iarăşi, ca să daţi... după puteri. — Ce sărmani? strigă băcanul. Ia te rog să ieşi afară! Cine n-are să se-mbrace să muncească, nu să ceară! * Omul iar s-a-ntors spre casă plin de gânduri: "Nu se poate să nu aibă el un mugur cât de mic de bunătate! N-am văzut eu cum se roagă?" îşi zicea zorind prin frig, "Dar aici, în prăvălie, gândul lui e la câştig. A!.. Ia stai! Să-ncerc mai bine să mă duc când stă la masă, între-ai săi, acel mic mugur e o floare luminoasă... Mă voi duce prin credinţă. Şi-astfel Domnul care-I bun va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun!" * Iar a doua zi când, veseli, toţi ai casei, la băcan, luau masa împreună, în belşug de bogătan, lăudând cotletul straşnic şi al vinului miros, cine le răsare-n uşă cu cojocul zdrenţăros? Biet creştinul plin de râvnă. Negustorul, ca trăznit, s-a făcut la faţă negru. Dintr-odată a sărit şi-mbrâncindu-l jos pe scară, repede, cu-n vreasc de foc — Na pomană! Na pomană! îl croi peste cojoc. Pe când omul, din zăpadă, îşi zicea, strângând din coate: "Că doi bani... eu cred c-or face vânătăile din spate..." Iar când obosi băcanul, omul se sculă de jos, şi frecându-se pe şale, zise: — Mulţumesc frumos... Pentru mine-atât, ajunge... Dar... să nu vă supăraţi, spuneţi-mi acuma, totuşi... pentru cei sărmani ce daţi? Când îl auzi, băcanul, a încremenit în ger. Parcă l-a străpuns deodată însuşi Dumnezeu din Cer. Prăbuşindu-se pe scară, zise: — Vai, sunt un smintit. Am lovit un sfânt, un înger, chiar pe Domnul L-am lovit Frate, iartă-mi nebunia! Vino-n casa mea acum, să-mi îndrepţi de azi-nainte paşii pe-al credinţei drum! Şi de nu a dat atâta cât a dăruit Zacheu, dar a dat cu voie bună cum I-e drag lui Dumnezeu. * Iar a doua zi creştinul, ca un bun misionar, după alţi Zachei, prin viscol, alerga, zicându-şi iar: "Ei au bani, eu am credinţă, şi-astfel Domnul, care-i bun va-ngriji ca şi săracii să se-mbrace de Crăciun".