Viețile sfinților - Episodul XXIV: Viața Sfintei Iosefina Bakhita

Iosefina Bakhita s-a născut în Sudan, în 1869, şi a murit în Schio (Vicenza), în 1947. Această floare a Africii, care a trăit experienţa răpirii şi a sclaviei, a înflorit în mod minunat în Italia, răspunzând harului lui Dumnezeu în cadrul Congregaţiei Fiicelor Carităţii. În Schio, unde ea a trăit timp de mulţi ani, toţi o numesc încă „Maica noastră neagră”. Procesul de canonizare a ei a început la 12 ani după moarte, iar la 1 decembrie 1978, Biserica a proclamat decretul de recunoaştere a trăirii în mod eroic a virtuţilor. Providenţa divină care are grijă de florile câmpului şi de păsările cerului a condus-o pe această sclavă sudaneză prin nenumărate şi greu de descris suferinţe, în privare de libertate, spre libertatea de credinţă şi în final spre consacrarea întregii ei vieţi lui Dumnezeu şi venirii Împărăţiei Sale. Bakhita nu este numele ei adevărat, primit de la părinţi. Groaza şi teribilele experienţe prin care a trecut au făcut să îşi uite numele, fiind numită Bakhita, adică „noroc” de către răpitorii ei. Vândută şi revândută în pieţele din El Obeid şi Khartoum, ea a trăit momente umilitoare şi dureroase, atât din punct de vedere fizic cât şi moral. Ajunsă în capitala Sudanului, Bakhita a fost preluată de un consul italian, pe numele lui Callisto Legnani. Pentru prima oară de când fusese răpită, ea a avut surpriza să primească ordine fără lovituri de bici; mai mult, a fost tratată cu iubire. În reşedinţa consulară, Bakhita a trăit momente de pace, căldură şi bucurie, dar cu nostalgie după propria familie, pe care probabil o pierduse pentru totdeauna. Contextul politic l-a determinat pe consul să părăsească ţara şi să se întoarcă în Italia. Bakhita i-a cerut să meargă cu el şi cu un prieten de-al său, un anume domn Augusto Michieli. La sosirea în Genova, Italia, consulul, la cererea soţiei lui Michieli, le-a lăsat-o lor pe Bakhita. Ea şi-a urmat noua „familie” în Zianigo, lângă Mirano Veneto. Când s-a născut Mimmina, Bakhita a devenit doica şi prietena ei. Cumpărarea unui mare hotel în Suakin, pe malul Mării Roşii, a obligat-o pe doamna Michieli să se mute acolo, pentru a-şi ajuta soţul. Mimmina şi Bakhita au fost încredinţate Surorilor Canossiene ale Institutului Catecumenilor din Veneţia. Aici Bakhita a auzit despre Dumnezeu, pe care îl experimentase în inima ei, fără să ştie Cine era, încă din copilărie. „Privind la soare, la lună şi la stele, îmi spuneam: Cine poate fi Maestrul care a făcut aceste lucruri minunate? Şi simţeam mare dorinţă de a-l vedea, de a-l cunoaşte, de a-i mulţumi.” După câteva luni petrecute în Institut, Bakhita a primit sacramentele iniţierii creştine şi a primit un nou nume: Iosefina. Era 9 ianuarie 1890. Nu ştia cum să îşi exprime bucuria; ochii îi scânteiau, dezvăluind emoţia pe care o trăia. Mai apoi putea fi adesea văzută sărutând fântâna baptismală şi spunând: „Aici am devenit fiica lui Dumnezeu!” Cu fiecare zi ce trecea devenea mai conştientă de cine este Dumnezeu, cel care a condus-o spre El pe căi misterioase, ţinând-o de mână. Umilinţa ei şi zâmbetul constant au câştigat inimile locuitorilor. Surorile din comunitate o stimau pentru stilul ei natural, pentru bunătatea ei nelimitată şi pentru dorinţa profundă nutrită de ea de a-l face cunoscut pe Domnul. „Fii bun, iubeşte-l pe Domnul, roagă-te pentru cei care nu îl cunosc. Ce mare har este să îl cunoşti pe Dumnezeu!” spunea ea. Odată cu trecerea timpului, au venit anii de boală. Ea a continuat însă să dea mărturie de credinţă, de bunătate şi de speranţă creştină. Celor care o întrebau cum se simte, ea le răspundea: „Aşa după cum doreşte Stăpânul”. În momentele de agonie din timpul bolii ea re-trăia adesea anii de sclavie. Nu de puţine ori era auzită strigând: „Vă rog, slăbiţi lanţurile… sunt grele!” Fecioara Maria a eliberat-o în final de toate durerile. Ultimele ei cuvinte au fost „Doamna noastră! Doamna noastră!”, iar zâmbetul ei final a fost dovada întâlnirii cu Maica lui Dumnezeu. Maica Bakhita şi-a încheiat viaţa pe pământ la 8 februarie 1947, în mănăstirea canossiană din Schio, înconjurată de surori. În jurul mănăstirii s-a strâns rapid mulţimea pentru a o vedea pentru ultima oară şi pentru a cere prin ea ajutor de la ceruri. Faima sfinţeniei ei s-a răspândit pe toate continentele, şi sunt mulţi aceia care au primit haruri prin mijlocirea ei.