Cartea cărţilor de poezie (prefață) — Adrian Păunescu

Cartea cărţilor de poezie (prefață) — Adrian Păunescu Acum, că viaţa mi-a ieşit prin piele şi simt că pot, în orice timp, să mor, m-am internat in versurile mele ca-ntr-un spital de ultim ajutor. Brancardierii nu mă bagă-n seamă, mă port pe mine însumi către pat, mă-mpart din nou în tată şi în mamă, deşi în mine i-am amestecat. Deschid fereastra, să mai intre aer şi-i iarnă înspre toţi copiii mei, şi viforul e-un ordin şi un vaier in clinchete de onomatopei. Nu-i nimeni pe aici, prin tot pustiul in care toti spitalizaţii tac? De ce e-aşa de rece bisturiul, de parcă nu lucrează de un veac? Mi-e greu la mine-n poezie, soră, dă-mi apă, pentru cât m-au hăituit, şi pentru toată boala mea majoră injecţie să-mi faci, cu plumb topit. Şi, vai, n-apare vreo infirmieră, de doctori nici nu-i vorba pe aici, spitalul pare-o morgă ce prosperă în versuri lungi şi-n idealuri mici. Aş mai întinde braţul către ziduri, să mai aşez în ele câte-un vers, dar sunt blocat între zăpezi şi riduri şi nu se ştie cât mai am de mers. Şi trebuie, cu-o faţă prea umilă, la vârsta când se simte vremea rea, eu, izgonit din lumea fară milă, să am un loc în poezia mea. Mă internez în versurile mele, ca-ntr-un spital de ultim ajutor, dar totul este oale şi ulcele în hohotul de râs al tuturor. Şi fruntea mea a început să ardă, încep să gem şi, dintr-o dată, strig: „Să vină grabnic doctorul de gardă, mă prăbuşesc, mi-e haos şi mi-e frig!" Dar nu mai mişcă în spital, prin paturi, nici un bolnav din toti cei internaţi, mai cruţă-i, moarte, nu vrei să te saturi de-atâtea vieţi de oameni, câte-nhați? Şi când întregul meu prăpăd e gata mi-e dat să simt că nu am de ales, pe-o cale pleacă mama, pe-alta tata, eu nu mai am nici pic de înţeles. E un partaj absurd la mine-n oase, în două entităţăti mă nasc din nou şi mama-i geniul artelor frumoase şi tata e fanaticul erou. Mă doare trupul şi devin ruine, cu mine însumi, fără sens, mă bat, divorţul lor se mai petrece-n mine şi unde-s, Doamne, eu cu-adevărat? Că, după-acest model al despărţirii tot ce am scris se dezagregă lent, războaie mondiale poartă mirii şi interjectii trec pe continent. Nici substantive nu mai sunt, nici verbe spitalul meu ajunge cimitir, acum întreaga poezie fierbe şi nu mai am nici forţa să mă mir. Adio, mamă şi adio, tată, voi aţi clădit temeiul, amândoi, la toată poezia mea, la toată, şi moartea ei începe de la voi. Vă văd plecând în două părţi contrare, vă simt cum mă-mpărţiţi, fară de chip, … ——— 🎙️ Poeții Noștri · Doctor Shrink Marea poezie a lumii — românească și universală — pusă pe muzică și imagine. 🌐 Versuri & pagina poemului: https://www.thedoctorshrink.com/poeti... ▶️ Abonează-te:    / @doctorshrinkofficial   #poezie #PoeziiNostri #DoctorShrink #spokenword #poetry #AdrianPaunescu #Cuvant