„Nu ești de soție”, a spus prințul, până a înțeles că ea este cea de care are nevoie

„Nu ești o soție potrivită.” Aceste cuvinte au tăiat liniștea încăperii mai rece și mai ascuțit decât vântul de toamnă târzie care se dezlănțuia dincolo de fereastră. Lumina palidă, portocalie a focului ce trosnea în șemineu îi lumina chipul lui Bartolomeu, ducele de Ravenscroft, un chip care părea sculptat în marmură. Sever, nemișcat și complet lipsit de emoție. În fața lui stătea Flora Whitaker, într-o rochie simplă de mătase verde-închis, care își pierduse de mult strălucirea noutății, dar care încă îi oferea demnitate purtătoarei. Tânăra nu a plâns, nu a strigat și nu a arătat nici cel mai mic semn de slăbiciune. Doar stătea în mijlocul uriașei biblioteci de stejar, în timp ce întregul ei viitor, țesut din firele așteptărilor sociale, ale obligațiilor familiale și ale promisiunilor din copilărie, s-a destrămat într-o singură clipă. Într-o epocă în care originea nobilă, averea și manierele perfecte, mecanice, însemnau supraviețuirea, această afirmație echivala cu o condamnare la moarte socială. Cu toate acestea, Bartolomeu nici măcar nu bănuia atunci că femeia pe care o respingea acum cu atâta ușurință și aroganță va deveni singura cheie pentru salvarea sa, a averii sale și a întregului ducat.