Maigret şi ucigaşul - Georges Simenon unde COMISARUL MAIGRET INVESTIGHEAZA MOARTEA UNUI STUDENT

#romanepolitiste #suspans #mister #politist #thriller #maigret #georgessimenon ------------------ Asculta acum fara reclame : https://contribee.com/ro/cartiaudio/p...   / 152866086   ------------------ Pentru prima dată de când cinau în fiecare lună la familia Pardon, Maigret avea să rămână cu o amintire aproape penibilă a unei seri petrecute în apartamentul de pe bulevardul Voltaire. Totul începuse la el acasă, pe bulevardul Richard Lenoir. Soţia lui comandase un taxi prin telefon, pentru că de trei zile ploua cum nu mai plouase de treizeci şi cinci de ani, după cum spuneau cei de la radio. Apa cădea în rafale, rece ca gheaţa, îţi biciuia faţa şi mâinile şi lipea de corp hainele ude. Pe scări, în ascensoare, în birouri, urmele umede ale paşilor se transformau în pete negricioase, iar dispoziţia oamenilor era execrabilă. Coborâseră şi aşteptaseră sosirea taxiului aproape o jumătate de oră, în faţa imobilului, suferind din ce în ce mai mult din cauza frigului. Şi mai fusese nevoie să ducă şi muncă de lămurire cu şoferul ca să accepte o cursă atât de scurtă. — Scuzaţi-ne… Am întârziat… — Toată lumea întârzie pe o vreme ca asta… E bine dacă ne aşezăm imediat la masă? Apartamentul era cald, intim şi înăuntru te simţeai cu atât mai bine cu cât puteai auzi furtuna de afară zgâlţâind obloanele. Doamna Pardon pregătise o friptură de vită cu sos de vin roşu şi ceapă, aşa cum numai ea reuşea să facă, iar acest fel de mâncare, consistent şi rafinat, constituise subiectul conversaţiei. Apoi vorbiseră despre bucătăria provincială, despre iahnia de fasole cu afumături, despre tocana lorenă cu carne şi legume, despre mâncarea din măruntaie de vită, despre ciorba pescărească… — De fapt, cele mai multe dintre aceste reţete s-au născut din necesitate… Dacă în Evul Mediu ar fi existat frigiderul… Despre ce mai vorbiseră? Cele două femei, ca de obicei, se aşezaseră în cele din urmă într-un colţ al salonului, unde sporovăiau cu glas scăzut. Pardon îl luase pe Maigret în cabinetul său ca să-i arate o ediţie rară, oferită de unul dintre pacienţii săi. Rămăseseră acolo, iar doamna Pardon venise să-i servească cu cafea şi calvados. Pardon era obosit. De destul de mult timp era tras la faţă şi, din când în când, în ochii lui se putea citi un fel de resemnare. Şi totuşi, lucra cincisprezece ore pe zi, fără să se plângă vreodată, dimineaţa în cabinetul său, o parte a după-amiezii cărându-şi trusa grea de pe o stradă pe alta, apoi din nou acasă, unde salonul de aşteptare era totdeauna plin. — Dacă aş avea un fiu şi mi-ar spune că vrea să se facă medic, cred că l-aş sfătui să se răzgândească… Maigret era gata să se uite în altă parte, din pudoare. Era foarte surprinzător să auzi asemenea vorbe din partea lui Pardon, pentru că era pasionat de profesia lui şi nu ţi-l puteai închipui făcând altceva. De data asta însă era descurajat, pesimist şi, mai ales, dădea glas acestui pesimism. — Sunt pe cale să facă din noi nişte funcţionari şi să transforme medicina într-o mare maşină de produs tratamente mai mult sau mai puţin adecvate… Maigret îl privea în timp ce-şi aprindea pipa. — Nu doar funcţionari, continuă doctorul, ci nişte proşti funcţionari, pentru că nu mai putem să acordăm fiecărui bolnav timpul indispensabil… Uneori mi-e ruşine când îi conduc până la uşă şi aproape că îi împing să iasă… Le văd privirea îngrijorată, chiar imploratoare… Simt că aşteaptă de la mine altceva, întrebări, cuvinte – în fond, minute în care m-aş ocupa doar de cazul lor… Îşi ridicase paharul. — În sănătatea ta… Se străduia să zâmbească, dar era un zâmbet forţat, care nu i se potrivea. — Ştii câţi pacienţi am văzut astăzi?… Optzeci şi doi… Şi nu e o zi excepţională… După care ne obligă să completăm tot felul de formulare ce ne răpesc serile… Îmi cer scuze că te plictisesc cu toate astea… Probabil că ai şi tu problemele tale, la Quai des Orfčvres… Pe urmă, despre ce mai vorbiseră? Lucruri banale, de care nu-ţi mai aminteşti a doua zi. Pardon stătea la biroul lui şi fumă o ţigară, iar Maigret se aşezase în fotoliul tare rezervat bolnavilor. Stăruia acolo un miros deosebit, pe care comisarul îl cunoştea foarte bine, pentru că îl regăsea la fiecare vizită. Un miros care îi amintea de cel al posturilor de poliţie. Un miros de sărăcie. Clienţii lui Pardon erau locuitori din cartier, aproape toţi de condiţie foarte modestă. Uşa se deschisese. Eugénie, servitoarea care lucra de atâta timp la ei în casă încât aproape că făcea parte din familie, anunţase: — Italianul, domnule… — Care italian? Pagliati? — Da, domnule… E foarte agitat… Se pare că e ceva foarte urgent… Era zece şi jumătate. Pardon se ridicase şi deschisese uşa tristului salon de aşteptare, unde câteva reviste erau răspândite pe un gheridon. — Ce s-a întâmplat, Gino?