AURUL SI INTELEPCIUNEA | POEZII CRESTINE | AUTOR- VASILE MILITARU

Poezie crestina: Aurul si intelepciunea Autor: Vasile Militaru Recitare: Ana S. Daca v-a placut nu uitati sa va abonati! Fiti binecuvantati!    / @perledeintelepciune   Mai jos regasiti poezia. Marele-Împãrat Luminã si-Întuneric Împãrat, Megiesi cu-mpãrãtia, când a fost si ei sã moarã, Cu trei zile mai-nainte de, prohod si de sicriu, Fiecare, cu iubire si-a chemat Unicul fiu, Sã-i dea binecuvântare pentru cea din urmã oarã. Si-amândoi, cu ochii-n lacrimi si cu grai întretãiat: Fiilor ce-aveau sub soare le-au lãsat câte-o comoarã: Fiule, a zis Luminã, eu mã sting si plec departe... Tu rãmâi pe lume singur...Toate-n lume sunt desarte... Mostenire, pentru tine, n-am sã las decât o carte... Iat-o!...Toatã fericirea vei putea prin ea sã sorbi, Dacã ochii tãi, citind-o pururea, nu vor fi orbi! Sunt în ea comori de veacuri: vorbe-adânci, vorbe-ntelepte; Fiecare, la tot pasul, doar spre bine sã te-ndrepte, Fiindcã vorbele-ntelepte, niciodatã nu te mint Si-s ca merele de aur, în panere de argint! Ah, odorul tatii, zise Împãratul Întuneric; Azi, când mor, cu fericirea, vreau, pe veci, sã mi te feric... Iatã-ti las, ca mostenire, un fãrã sfârsit tezaur: În aceastã raclã neagrã, numai galbeni mari de aur... E comoarã fermecatã Prin iubirea mea de tatã... Galbenul cel de pe urmã, sã-l azvârli mereu în foc Si, mereu, spre-al tãu folos, Înmiit, au sã rãsarã, gârlã, galbenii la loc, Pe când racla fermecatã, cum pãmântul alta n-are, Sã cuprindã-a ta comoarã, se va face tot mai mare!... Vorbele acestea zise, firul vietii astfel tors, Cei doi Împãrati plecarã, Fiecare plâns de-o tarã, Dincolo, de unde nimeni, pânã azi, nu mai s-a-ntors, Iar în ziua urmãtoare, chiar din zorii diminetii, Cei doi fii pornirã si ei ca sã-si toarcã firul vietii: Pe stãpânul raclei negre, cu însetãri în pumnul humii, La fost smuls ca o furtunã, aurul, în largul lumii: Bolta cerului albastru i-a-nhorito-n mii de sori; I-a pus vrãji în toatã clipa; sub tot pasul, colb de flori; L-a purtat pe tot pãmântul: pe cãi largi, pe cãi înguste Si i-a dat, în fãrã seamãn pân-atunci olocauste, Tot ce-ar fi putut sã guste!... Dar cu anii, mergând astfel pe cãrãrile ce mint, Cu, pe tâmple, tot mai multã promoroacã de argint, Însetatul, dintr-o datã, rãtãcit pe-al vietii drum Se simti mâhnit...Pe fire parcã se lãsa un fum; Nu mai era primãvarã, nu mai era cer senin; Fericirea de-altã datã începu sã fie chin: Cântecul îi pãru urlet; stârvuri, florile de crin; Simti frigul tot mai tare: sorii se stingeau într-una; Muri cel din urmã soare, apoi stelele si luna; Întunericul se-ntinse tot mai negru si, curând, Noapte grea veni sã-i cadã si pe suflet, si pe gând, Cel care viata o sorbise cu-nsetare, Otravit de-a ei dulceatã, s-azvârli, plângând, în mare! Dar, în clipa-ntunecatã, cea mai neagrã dintre toate, El simti, din valul mãrii cum un brat pe mal îl scoate Si-n clipita urmãtoare când în fire-a fost sã-si vinã Vãzu-n fata lui pe fiul Împãratului Luminã: Cu, pe cap un sfert de soare ca un sfânt din Paradis, Zâmbitor tinzându-i cartea, cel ce l-a scãpat i-a zis: Nu e vina ta...E vina celui care, drept tezaur, Nu ti-a dat o asa carte, ci izvorul sãu de aur!... Ia-o si citeste, frate: pentru toate-ti va fi leac, Precum leac mi-a fost si mie; si-o fi tuturor, în veac... Ia-o si citeste-ntru-na: azi vei fi mai bun ca ieri; Vei simti cum prinzi în suflet boarea dulcei primãveri, Cu miros din lãcrãmioare si din florile de meri!... Vei simti, din întuneric cum pe toata clipa iesi; Cum îti înfloresc în Suflet milioane de ciresi; În a cãror fiecare ramurã omãt de floare, Cântã, o privighetoare! Cartea mea e carte plinã De miresme, de luminã, Si mai mult îmbãtãtoare decât oricare grãdinã! Ia-o si citeste, frate...Adevãr grãieste-mi gura! Si-nchinându-se, Luminã, surâzând, i-a dat Scriptura. ....................................................................... Iarã Sufletul-ruinã, adevãr zic si eu vouã: Prin puterea cãrtii sfinte, s-a trezit la viatã nouã!