Ne ducem toti

Ne ducem toţi - Serghei Esenin – Ne ducem toţi câte puţin, mereu, Către-un liman de tihnă şi-mpăcare, Poate curând va trebui şi eu Bulendrele să-mi strâng pentru plecare. O, dragi mesteceni, gingaşi şi subţiri! Şi tu, pământ!Şi voi, câmpii ca marea! În preajma sorocitei adormiri Eu unul nu-mi pot stăpâni-ntristarea. Pe lumea asta am iubit nespus Tot ce în trupuri sufletul adie. Spun pace vouă, sălcii ce-n apus Vă oglindiţi în apa purpurie. Atât de multe gânduri am urzit, Am scris atâtea cântece visate Şi pe pământul trist sunt fericit C-am respirat şi c-am trăit de toate. [Natura-am îndrăgit-o cu temei] Şi-am lenevit pe iarba parfumată, Iar fiarelor, ca unor fraţi ai mei, Eu nu le-am fost [potrivnic] niciodată. Acolo ştiu că nu foşneşte-n zări Cu gâturi lungi de lebădă, secara… De asta-n preajma tainicei plecări Eu mă-nfior şi-mi simt adânc povara. Acolo ştiu că nu vor mai fi fagi Nici holdele cu aur viu pe nume… De asta poate mi-s aşa de dragi Toţi oamenii cu care sunt pe lume