Ne-ai învățat iubirea și umilința sfântă - Valentin Popovici/poezie creștină

Ne-ai învățat Iubirea și umilința sfântă Când ai venit, Isuse, la noi jos pe pământ, Și până azi, zadarnic atâția se frământă Să Te urmeze-n alt chip, nu dup-al Tău Cuvânt. De ce-am nevoie oare de-atâta bogăție, Când Tu, Isuse, Doamne, n-ai vrut să fii bogat? De ce mândrii deșarte cărarea mi-o îmbie, Când drumul umilinței Tu, Rege, l-ai urmat? Ce straniu mi se pare să știu că am atâtea Ce n-au nici o valoare în cumpăna din cer; C-am strâns zadarnic lucruri ce mi-au sleit puterea Clădind nisip de visuri, ce praf se fac și pier. Ce straniu mi se pare să am o casă mare, Când știu că Tu adesea n-aveai măcar un pat. Ciudat! Eu stau în tihnă și mulți îmi dau onoare, Când Tu, Stăpânul lumii, erai un alungat… Și vânturi aspre poate Ți-au usturat obrajii; Ce lacrime amare vărsat-ai în pustiu! Iar noi, la mese pline, petrecem fără grijuri; Creștinii, azi, Isuse, de lacrimi nu mai știu! Ne-a înrobit confortul, și banii ne îndoaie, Am vrea mai mult să strângem în pumnul nostru mic. Secătuim pământul de aur și gunoaie, Și doar avem atâtea, iar Tu n-aveai nimic! Ai adunat pe drumuri săracii și desculții. I-ai învățat iubirea, și ei Te-au ascultat, Cu vameșii la masă ai stat, Stăpâne-al lumii, Cu păcătoșii-n stradă, și nu Te-ai rușinat! Iar noi, umblăm ca umbre pe drumuri fără capăt, Ne strângem între palme furtuni de patimi reci! Ne-am înălțat statuia, și ne-admirăm portretul, Iar inimile-s goale, pustii suntem și seci. Ne-am adunat averea din muguri de urzică, Din valuri fără soare, din rouă fără zori, Și ne fălim cu steaua ce mândră se ridică În mintea rătăcită a unor bocitori. Ce mult vrea să ne spună umblarea Ta prin lume, Privind avutul nostru, hambarul încărcat, Și fața dolofană; iar Tu târăști o cruce, Măsori Ierusalimul desculț și-nsângerat. Și cum voi sta-n picioare în ziua cea din urmă, În fața Ta, Isuse, când eu aici am strâns Din zi cu zi mândrie, și fală, și putere, Iar Tu, umblând prin lume, ai suspinat și-ai plâns? Mă iartă, o, Părinte, c-abia-nțeleg străfundul Adâncii umilințe în care Te-ai născut, De-abia că pot pricepe poteca spre grădină Și locul unde-n spasme paharul l-ai băut. Și fă-mă, o, Stăpâne, să văd clar adevărul Ce niciodată lumea nu mi l-ar putea da, Că mult mai mult ca toate în viață cântărește O inimă jertfită pe-altar în slujba Ta. Arată-mi drumul slavei ce duce-n veșnicie, Cununa bucuriei ce-o dai celor ce plâng, Învață-mă că pacea o dai în strâmtorare, Că roadele răbdării, din lacrime se strâng. Că dragostea e aur, e cel mai scump tezaur, Dar n-are strălucire făr’ de lumina Ta, Și-ajută-mă ca-n toate să caut umilința, Și Numele Tău, Doamne, să-L pot glorifica!