Căsnicia | Costache Ioanid | Poezie audio recitată de autor | Înregistrare veche

Căsnicia Costache Ioanid La început a fost Cuvântul... Şi-acest Cuvânt era Isus. Un glas învăluia pământul, venind dintru Etern Preasfântul Şi-avea atâta dor de spus... La început a fost iubirea... şi ea plângea pentru atom, Plângea în cer nemărginirea ca David pentru Absalom Şi-a izbucnit deodată viul s-a îmbrăcat de flori pustiul căci Dumnezeu iubea pe Fiul şi amândoi iubeau pe om Era atâta fericire şi-atâtea flori pe orice ram... când, cu un sfânt epitalam, Isus, chemând la nemurire, unind întâia despărţire ducea pe Eva spre Adam... Sărbătoreau duioasa nuntă şi munţii-nalţi cu fruntea cruntă, şi iarba văilor măruntă, şi cei doi mari luminători. Cântau cu harfe şi dairele, mulţimi de dincolo de stele. Iar împrejur, ca sentinele, vegheau pantere şi condori. în dulce Rai, într-o poiană, două făpturi fără prihană, doi regi, purtând în duh coroană, erau făcuţi de Creator un singur trup într-o icoană: el, făurit din lut şi dor, ea, întrupată dintr-o rană.. Doi crini ai primei dimineţi, lumină-n sclipet de nămeţi, cu plâns de bucurii pe geană, purtau, în freamăt de lăute, mărămi de nuntă nevăzute. zbor alb de porumbei în stol un văl de duh pe trupul gol iar blânda lui Isus privire, îi urmărea în fericire Căci ei trăiau doar un simbol, un chip al veşnicului Mire... La început a fost iubire... şi slăvi de vis şi frumuseţi că parcă-ţi vine să regreţi că nu erau şi-atunci în lume nici cronicari şi nici albume nici fotografi şi nici poeţi Căci prima nuntă-n lume, iată, era măreţ înconjurată de-atâta slavă şi minune, că Dumnezeu strigă deodată: „Da! Toate... toate-s foarte bune!“ Măcar că-n zarea fumegândă, vedea un şarpe pus la pândă... Era în ziua cifrei şapte. Şi-ndată după bucurie, se auziră-n preajmă şoapte... şi-apoi a fost numai urgie... numai răsplată după fapte, şi anii grei de pribegie, şi sângele frăţesc pe glie... Şi-a fost o seară. Şi-a fost noapte... De-atunci sunt şase mii de ani S-au dus şi mirii şi grădina. Şi an de an ca doi titani cu două aprige hangere pe cele două emisfere se luptă bezna cu lumina. Se luptă dragostea curată cu pofta ce-nfierbântă tina. Priveşte, dacă ştii să vezi. Ascultă dacă ştii s-asculţi.. Puţini Adami şi Caini mulţi. Nu goi de tot pe dinafară, dar goi în suflet şi desculţi, îmbrăţişaţi în frenezie pe străzi, în văzul tuturora, ca în Sodoma şi Gomora, ca-ntr-o pădure de jugaştri, ca nişte Robinsoni sihastri, pe-un ţărm de insulă pustie... Dar oare în acest potop de-nfiorare revărsată, mai poate fi un singur strop de dragoste adevărată? Nu. Nu-i decât zădărnicie. E o minciună care-mbată. strigând că nu-i nimic mai dulce, mai plin de farmec, de beţie, ca fericirea cea furată. Dar din aprinsa mângâiere ce scrum urât rămâne-ndată! Numai venin, numai durere. noian de floare scuturată, peste ucisele himere, părinţi loviţi ca de duşmani, copii ucişi, copii orfani, şi-un "bun exemplu", după toate, celor de paisprezece ani spre nerespect şi voluptate. Iar cei ce râd de lămâiţă, şi de neprihănire sfântă şi trup şi suflet îşi frământă, în nopţi de-orgii cu sticle sparte gonind cu spatele spre moarte gonind către necunoscut sub neagra binecuvântare din ghearele lui Belzebut. Da, sunt şi căsnicii în lume. Pun mulţi sub lege fericirea, încep cu cântece, cu glume, cu zgomot, cu pahare-n spume. Dar în curând se-arată firea. Şi când pe bănci de tribunal, cei doi imploră despărţirea, să-ţi pui problema: - E normal? Ce-a fost la început? Iubirea? O nuntă-n duh de rugăciune e-o floare-n veşnica grădină, când cei ce vin să se cunune nu sunt numai făpturi de tină, ci sunt Lumină din Lumină, născuţi din Duh şi din Cuvânt chemaţi ca rege şi regină, ca preoţi sacri ai lui Crist. Atunci la nuntă, fără preget, Isus, chiar El le pune-n deget inel cu piatră de-ametist. pe tâmple strânse împreună, Isus, chiar El, cu voie bună, le pune, nevăzut, cunună; iar peste-a părului cosiţă, Isus, chiar El, le pune-n Duhul văl mai uşor decât văzduhul, şi albe flori de lămâiţă. Apoi, şi-n zilele cu floare, şi-n ceasurile de-ncercare, căminu-acesta are pace şi sfântă binecuvântare. * Căminu-acesta pus pe stâncă va birui senin furtuna. Căci e un Gosen unde încă e soare chiar în noapte-adâncă. E-o mărturie şi-o izbândă. E un Eden spre care vine zadarnic şarpele la pândă. Căci pentru noi, ca păzitori, nu stau pantere şi condori, nu stau nici legi, nici tribunale, ci stă, cu sabie şi zale, Cuvântul sfânt întotdeauna. Şi-acolo, când vom fi acasă, acolo sus, când vom fi una, vom fi un Mire şi-o mireasă. Acolo sus, în veşnicii, nu vom mai fi soţi şi soţii şi nici bâtrâni, şi nici copii. Ci vom cânta în fericire, în ziua fără de apus: „La început a fost Isus... şi în Isus era iubire! Şi numai cei născuţi de sus rămân mireasă lângă Mire!"