Nicolae Tonitza a murit la 53 de ani, bolnav de scleroză cerebrală

Mai e nevoie să spunem că Tonitza, ca și Luchian, a murit bolnav și sărac, sărac lipit pământului? Această dramă s-a petrecut sub ochii noștri, a unor generații care am fost pe larg informate prin nenumărate discursuri, articole și cărți de sfârșitul lui Eminescu, Luchian și atâția alții, a unor oameni care au lăcrămat, mișcați de vitregia unui asemenea destin. Totuși, a fost posibil să se repete tragedia. Poate s-ar fi putut face ceva, dar acel ceva să fi fost făcut nu numai cu bunătate și cu tact, ci și cu respectul ce datorăm unui ctitor spiritual al artei românești. Dar, de foarte mult timp, Tonitza, care știa să fie atât de bun, nu mai avea iluzii despre oameni și, în patima lui, în tovărășia celor simpli, căuta cicatrizarea unei delicate sensibilități sfâșiate de viață. Tonitza a simțit mai bine decât oricine amărăciunea cuvintelor lui Voltaire: nu vă faceți iluzii, veți părăsi această lume tot atât de stupidă și de rea cum ați găsit-o. (Paul Miracovici, Universul Literar, 1940) Citiți povestea: https://dosaresecrete.ro/bunatatea-lu...