Balada Doinei – (versuri de Nichifor Crainic)

Versuri de Nichifor Crainic transpuse într-o piesă unde emoţia lirică a doinei populare autentice fuzionează cu stilul folk capabil să surprindă tensiunea dramatică a naraţiunii din baladă, care din punct de vedere artistic aparţine genului epic. Un fusion menit să păstreze stilul interpretativ de rapsod popular acompaniat de instrumente tradiţionale, dar care din punct de vedere al compoziţiei realizează în mod firesc o tranziţie către o parte bazată pe o interpretare cu accente folk moderne, adaptată structurii epice a versurilor. Melodie compusă cu ajutorul AI sub îndrumare creativă din partea lui teofan167 pe versuri create în închisorile comuniste din România (1948-1964). Aici versiunea rock a acestei piese:    • Balada doinei - versiunea rock – (versuri ...   Balada Doinei Din culme în culme de munte pietros, se năzăre satul din Ţara de Jos; acolo, prin vălul albaştrilor aburi, ciobanul ghiceşte mijiri de oleaburi, dar cum le cunoaşte de mic şi pe rând, mai limpezi le vede cu ochiul din gând … Şi-acolo în vale, o strâmbă cocioabă şi-o mamă bătrână cu viaţă de zdroabă, şi-o zână de fată la casa din Grui, brodată pe chipul din inima lui. Dar fata cu dorul fu altuia dragă şi astăzi pereche de nuntă se leagă; răsună tot satul de chiot în toi, el pustnic în munte şi slugă la oi… [ Cântarea luminii ce cade pieziş, pieri-n ciripitul pierdut în frunziş. Năvalnică noaptea pe munte se lasă şi turma-ngenunche în staul retrasă. Ce focuri de zodii din cer s-au răsfrânt în singurătatea acestui pământ şi-aprind huhurezii deprinşi să vegheze jeraticul verde din genele treze? Cu ochii pădurii părând că-l privesc, privirea lor n-are nimic omenesc! Nevolnic e somnul şi trudnic aleanul, tot greul în bâtă-l propteşte ciobanul; cu inima-n clocot de dragostea lui dar nimeni n-o cere, şi-ar da-o oricui. ] Tu munte, doboară o stâncă de sus şi dă-o de-a dura pe omul răpus că-i plin de iubire ca stupul de miere dar nimeni n-o ştie şi nimeni n-o cere, că poate sub stâncă i-ar fi mai uşor, decât sub povara gemutului dor. Deodată, din hăuri de neguri pătrunde oglinda de fildeş a lunii rotunde; ciobanul cu bâta proptită-n pământ, în omul din lună se vede răsfrânt. Şi cum o clintită tilincă subţire măsoară tăcerea în nemărginire, icoana de umbre din luciul lunar, i-arată pustia şi golul amar, dar luna cu faţă de mamă zâmbind l-învăluie-n dulce polei de argint … Un tunet! Lumină şi zguduitură. Ciobanul îşi duce cavalul la gură şi-n doină-şi strămută sălbatecul dor, ca lacul din rânza de stâncă-n izvor. Un cântec ca noaptea sub steaua polară! Întâi melancolic ca faptul de seară, apoi ca lumina întinsă-n amiezi şi-n urmă ca roua din zori pe livezi. Ciobanul din lună îngână oierul şi umple cu doina pământul şi cerul; pământul cu goluri din pustietăţi şi cerul cu doruri din singurătăţi… Evlavie ţie, rapsod singuratec atins de Arhanghel cu sfântul jăratec, că frânt de obidă tu doinei te dărui iar jalea şi dorul, le-mparţi fiecărui şi-mbată cu vraja durerii pe-oricine suspină în doină şi plânge cu tine. Dar cine mai ştie ce dor te frământă când inima lumii în doina ta cântă şi când din vrăjite ecouri răsună pământul şi cerul cu tine-mpreună! #poezieromaneasca #romania #muzicafolk