In Beiuș o mafie invizibilă cum nu găsești la Bolovan, polițiști locali inutili?

Pamfletul grătarului afumat În piața din Beiuș, acolo unde dimineața miroase a zarzavat ud și a promisiuni vechi, trăiau și munceau doi grătaragii harnici, oameni de afaceri cu șorțul pătat și cu mâna bătătorită de cleștele de mici. Unul era mai iute la vorbă, celălalt mai lent, dar amândoi știau aceeași rugăciune: sfârâitul. Micii lor nu se făceau, se pârleau. Nu cu foc, ci cu esență, cu flacără scurtă și miros lung, din acela care te urmărește până acasă, de zici că ai stat într-un cort de armată și-ai gătit pentru un batalion flămând. Fumul se ridica gros, albicios, se lipea de haine, de păr, de suflet. Hota? Hota era mai mult decorativă, un fel de promisiune metalică ce bâzâia din politețe, ca să nu se supere nimeni. Autoritățile treceau zilnic. Unele locale, altele naționale. Trecerea lor era lentă, elegantă, pe vârful pantofului, ca într-o biserică unde nu vrei să deranjezi sfinții. Se uitau la grătar, la fum, la micii care sfârâiau ca niște șerpi fericiți, apoi își mângâiau legitimațiile și ziceau: — Totul e în regulă. Și chiar era. Pentru că cei doi aveau pile, iar pilele erau groase, bine unse, ca micii înainte de a fi întorși. Se zvonea prin piață că pe sub tarabele lor treceau nu doar conducte de apă termală, ci și fire invizibile de protecție: canalizare, utilități, înțelegeri. Apa caldă venea de jos, din pământ, ca o binecuvântare, iar mirosul de fum se ridica sus, ca o jertfă. Se spunea că prin Beiuș umblă găști de clanuri binefăcătoare, oameni cu vorbă moale și spate tare, protejați de sfinți, de împărați, poate chiar de amintiri. Nimeni nu-i vedea clar, dar toți știau că există, așa cum știau că pâinea pusă pe masă în restaurant venea în pungi subțiri, ușor umede, ca un detaliu pe care nu-l mai corectează nimeni. Cei doi grătaragii munceau din zori până-n noapte. Întorceau micii, râdeau, mai turnau o esență, mai făceau un nor de fum. Piața îi știa, îi accepta, îi respira. Fumul lor era parte din aer, ca clopotele sau ca apa termală care fierbea pe dedesubt, nevăzută, dar prezentă. Și când cineva mai bombănea, când vreun trecător strâmba din nas, răspunsul venea simplu, cu accent de loc: — Să trăiți, de unde-i tatul din Vâscăuți. Și micii sfârâiau mai departe.