Victoria - dormea sub poduri și flămânzea cu săptămânile!

Povestea Victoriei Dintr-un întuneric în altul cu O copilărie furată. Victoria are trei fetițe și o inimă purtând cicatricile unei vieți întregi de suferință. De la doar trei luni, a rămas fără părinți. A fost crescută de sora ei mai mare. Dar când Victoria împlinise 11 ani, sora ei, în floarea vârstei la doar 26 de ani, a murit și ea. Din nou, pământul s-a surpat sub picioarele unui copil îndurerat. A urmat bunica o femeie de 82 de ani, oarbă de cataractă și robită patimii alcoolului. Când bunica era trează, o primea în casă. Când se îmbăta, o alunga prin grădină. Victoria fugea atunci pe la familii străine din sat, căutând o bucată de pâine și puțină căldură. A dormit sub poduri. A îndurat săptămâni și luni de foame. A fost îndemnată să fure pentru că nimeni nu o învățase altceva, pentru că nimeni nu îi arătase o cale mai bună. „Cartea nu prea am învățat", spune Victoria cu o sinceritate dezarmantă. A frecventat doar nouă clase, când a putut. În ochii ei există amărăciune față de ea însăși și o dorință arzătoare ca fetițele ei să trăiască altfel. S-a căsătorit la 17 ani. Prima fetiță s-a născut când ea împlinea 18. Toate trei fetițele au venit pe lume prematur fiecare cântărind aproximativ 1,2 kg. O luptă pentru viață încă din prima suflare. Victoria povestește cu durere în glas cum, la nașterea uneia dintre fete, medicii nu mai erau atenți, iar fetița începuse să se învinețească. A luat-o în brațe și a fugit din spital. „Dacă rămâneam, copilul meu murea", spune ea. Soțul a plecat peste hotare și s-a întors abia când fetița cea mică împlinise un an și jumătate. El însuși are ficatul bolnav, pancreasul, o sănătate șubredă moștenită dintr-o copilărie tot fără tată. Mama lui a crescut cinci copii singură. Și el poartă în el urmele unui trecut greu. Casa în care locuiesc nu le aparține este a bunicii, iar rudele o o fugăresc pe Victoria cu copii cu tot, acuzând-o chiar că ar fi vinovat de moartea bătrânei. I s-a interzis să vină la înmormântarea bunicii care o crescuse. A fost alungată chiar și când era însărcinată, lăsată pe drum fără bani, fără adăpost. Soba din casă fumegă atât de rău încât iarna pereții sunt negri de funingine, iar aerul de-abia se poate respira. Lumina și apa sunt facturi pe care nu le pot plăti de multe ori spunea ea. Fetița cea mare se trezește dimineața și o întreabă: „Mamă, ai ceva să-mi dai la școală să mănânc?" Iar Victoria tace. Pentru că nu are ce să-i dea. „Eu în copilăria mea n-am mâncat dulciuri", spune ea prin lacrimi. „Dar măcar copiilor mei să le pot da. Și nici asta nu pot." Viața Victoriei este, cum ea însăși ar putea spune fără să știe că folosește o metaforă, o linie întreruptă mereu tăiată înainte de a ajunge undeva. De la părinți la soră. De la soră la o bunică oarbă și bolnavă. De la copilărie la căsnicie timpurie. De la speranță la abandon. De fiecare dată când lumina părea că apare, cineva stingea lampa. Și totuși Victoria nu a renunțat, nu a lăsat fetițele, nu a fugit, stă, luptă, plânge, și a doua zi se trezește din nou. Această rezistență tăcută este, în sine, o formă de eroism de mamă pe care bărbații rareori o recunoaște. Isus Hristos nu a ales să petreacă timpul cu cei considerați „vrednici" de societate. El a fost numit, cu dispreț de unii și cu uimire de alții, „prietenul păcătoșilor" (Matei 11:19). Nu pentru că aproba orice faptă, ci pentru că știa că în spatele fiecărei vieți frânte există o poveste pe care lumea a refuzat s-o asculte. El însuși a spus: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" (Marcu 2:17). Victoria nu are nevoie de judecata noastră. Are nevoie de mâna noastră întinsă. Tâlharul de pe cruce nu a prezentat o listă de fapte bune. Nu a venit cu argumente. A spus doar: „Doamne, adu-ți aminte de mine" (Luca 23:42). Și Isus i-a răspuns cu cea mai mare promisiune pe care o poate auzi un om: „Astăzi vei fi cu Mine în rai." Dumnezeu nu se uită la cât de departe ai căzut. Se uită la direcția în care privești. Apostolul Pavel, care știa din proprie experiență ce înseamnă să fii transformat dintr-un om violent într-un slujitor al iubirii, scria: „Dragostea are răbdare, este plină de bunătate... nu se gândește la rău" (1 Corinteni 13:4-5). Dacă ai citit până aici, și ceva din inima ta a fost atins. Nu e întâmplător. Fiecare gest contează. Un pachet de pampers, o pungă de făină, câțiva lei dăruiți cu dragoste. Nu ai nevoie să fii bogat ca să schimbi o zi din viața unui copil, ai nevoie doar să vrei. Isus a spus: „Ori de câte ori ați făcut acestea unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut" (Matei 25:40). Avem mulți copii care se va trezi mâine dimineață și va întreba din nou: „Mamă, ai ceva să-mi dai?" TU POȚI FI RĂSPUNSUL LA ACEA ÎNTREBARE. Dacă dorești să ajuți astfel de familii, ia legătura cu noi. Inima deschisă și mâna întinsă pot scrie un alt capitol în această poveste unul cu lumină. „Dați și vi se va da; o măsură bună, îndesată, clătinată și vărsată peste măsură vă vor da în sân. "Luca 6:38