Mănăstirea Turnu - Vâlcea

Alătură-te acestui canal:    / @calatoruldac   #manastire #turnu #valcea Denumirea Mănăstirii Turnu, provine de la un vechi turn roman situat pe stânca denumită „Piscul lui Teofil” – turn construit în secolul al II-lea de legiunile romane din Castrul Arutela. Turnul care a dat numele mănăstirii nu era doar un punct de pază roman — se spune că, mult mai târziu, în Evul Mediu, ar fi fost folosit și de pustnicii retrași în munte ca loc de rugăciune și observație. Când veneau năvăliri sau primejdii, călugării aprindeau un foc de semnal în vârful turnului, pentru a-i avertiza pe frații de la Cozia. Legenda spune că, uneori, în nopțile liniștite de vară, se vede o lumină slabă pâlpâind pe stâncă — acesta fiind „focul călugărului de veghe”. O tradiție veche și puțin știută, spune că, în secolele trecute, pelerinii care veneau de la Cozia către Turnu nu urcau direct la biserică. Mai întâi, se opreau la un izvor aflat la poalele stâncii — cunoscut în zonă ca „Izvorul Cuviosului Daniil”. Acolo, se spălau pe mâini și pe față, în semn de curățire, și lăsau o mică ofrandă (de obicei o lumânare, o monedă sau o floare de munte). Abia apoi urcau drumul abrupt spre chiliile rupestre și spre biserică, cântând cântări scurte din Psaltire. Se spunea că cei care urcau drumul fără să vorbească, păstrând tăcerea până sus, primeau „binecuvântarea muntelui” — o liniște sufletească ce dura tot anul. Legenda Cuviosului Daniil de la Turnu Pe vremea domniei lui Radu cel Mare, trăia la Mănăstirea Cozia un călugăr blând și înțelept, pe nume Daniil. Deși avea chip senin și glas domol, sufletul lui tânjea după liniștea deplină — aceea pe care doar muntele și tăcerea o pot dărui.Într-o noapte, în timp ce privea flacăra tremurândă a unei lumânări, a auzit în inimă un glas tainic: „Lasă zidurile și caută piatra. În piatră e rugăciunea cea adevărată.” Și atunci a plecat, singur, peste apele Oltului, până la stânca numită astăzi Turnu. Acolo și-a săpat cu mâinile sale o chilie mică în piatră și o fereastră îngustă spre răsărit. În fiecare dimineață, prin acea deschizătură, razele soarelui loveau fața lui și o făceau să strălucească. Oamenii din satele din vale îl vedeau uneori coborând noaptea, în tăcere, pentru a lăsa pâine și apă săracilor care treceau pe drumul Coziei. Niciodată nu vorbea, dar când îl zăreau, se făcea o pace adâncă în sufletul lor.După mulți ani de nevoință, Cuviosul Daniil s-a stins în rugăciune, iar când frații de la Cozia i-au găsit trupul, se spune că fața lui era luminată ca o candelă aprinsă. L-au îngropat acolo, sub stâncă, și de atunci mulți pelerini spun că, în serile liniștite, se simte un miros de tămâie și se aud pași ușori pe poteca veche. Așa a rămas Turnu nu doar o mănăstire, ci un munte care respiră rugăciune.